Imaginează-ți două locuri. Sus, în creierii munților — păduri dese, poteci pietroase și căpițe de fân. Jos, în câmpie — lanuri care dansează în vânt, grădini întinse și soare cât cuprinde. Aceeași țară, dar două stiluri de a pune masa. În România, relieful nu influențează doar clima, ci și ce fierbe în oală. La munte, mâncarea vine din nevoia de a ține iarna la distanță. La câmpie, bucătăria se învârte în jurul recoltelor bogate. Și așa apar două „limbi culinare” – una sobră, alta veselă – dar ambele sincere.
Gătit la altitudine: consistent, simplu și de cursă lungă
În satele cocoțate pe dealuri sau ascunse în pădurile Carpaților, oamenii s-au obișnuit să trăiască izolat. Fără piețe la colț și fără frigider, au învățat să transforme puținul în destul. Mesele de aici încep cu supe groase, pline de legume-rădăcinoase și afumături cu miros de foc domol. Slănina și cașul afumat nu lipsesc. Mămăliga cu brânză și smântână e fel principal, nu garnitură. Pe dealuri, fiecare borcan umplut, fiecare bucată de carne pusă la afumat e o investiție în supraviețuire. Aici nu se aruncă, ci se valorifică. Și gustul reflectă exact asta: brut, dar profund.
Câmpia — grădina cu gusturi multe și mese largi
Coborând spre sud sau spre vest, bucatele capătă alt ton. Aici, pământul oferă cu generozitate. Legumele sunt dulci, ierburile aromate, iar mesele, mai colorate. Vinetele se coc bine, se fac pastă. Ceapa se călește până devine dulce. Fasolea se fierbe lent, cu mirodenii și drag. Roșiile ajung în tocane, în supe, în borcane. Pâinea e făcută din făină albă, moale, uneori cu lapte sau ou. Deserturile sunt mai numeroase: cozonaci, plăcinte cu brânză, tarte cu prune. Când recolta e bună, se simte și-n farfurie.
Muntenii conservă, câmpenii folosesc ce-i proaspăt
Fotografie romaniatourstore.com
Viața de munte a impus metode de păstrare: afumare, sărare, murare. Și nu doar de gust, ci de nevoie. Brânza se păstrează în saramură. Carnea se ține la rece sau în untură. Legumele se pun la borcan, pe iarnă. La câmpie, lucrurile se întâmplă altfel. Când roșiile sunt în vârf de sezon, mănânci cu pâine și sare. Când ai prea multe prune, le faci magiun. E un ciclu al firescului, nu al crizei. Într-un loc se mănâncă ce e disponibil. În celălalt, ce e proaspăt. Ambele tipuri de gătit sunt construite pe logică, nu pe fițe.
Modul în care se adună oamenii la masă
La munte, mesele sunt intime, liniștite. Focul trosnește. Supa se împarte dintr-o oală comună. Se mănâncă în familie, fără mult zgomot. În câmpie, mesele sunt mai animate. Nunți, pomeni, hramuri – orice motiv e bun pentru a umple curtea cu oameni și mesele cu mâncare. Se gătește în cantitate, se oferă, se povestește. Două stiluri. Unul introvert, altul deschis. Dar amândouă păstrează același scop: nimeni nu pleacă flămând.
Două regiuni, o singură tradiție — ospitalitatea
E greșit să pui etichete. Muntele nu e mai „autentic”. Câmpia nu e mai „elegantă”. Sunt doar două fețe ale aceleiași identități. Una te primește cu un blid de ciorbă aburindă și un colț de brânză tare. Cealaltă, cu zacuscă și vin alb. Și oriunde te-ai așeza, simți același lucru: că masa nu e doar despre mâncare, ci despre apartenență. Despre loc, despre bunici, despre povești spuse la lumina becului din bucătăria mică.